Pacificul e la fel de schimbător şi de nesigur ca sufletul omului. Uneori e cenuşiu precum Canalul Mînecii în dreptul capului Beachy Head, agitat de-o hulă puternică, iar alteori e aspru, înspumat cu coame albe şi turbulent. Rareori se întîmplă să fie albastru şi calm. Atunci însă e de-un albastru violent. Soarele arde fără milă pe-un cer a cărui transparenţă nici o urmă de nori n-o umbreşte.
Vînturile alizee îţi intră în sînge şi te umplu de nerăbdare să întîmpini necunoscutul. Valurile, rostogolindu-se măreţ, se întind în jur la nesfîrşit şi, uitînd de tinereţea pe care n-o mai ai, cu amintirile ei, chinuitoare şi dulci, te încearcă o irezistibilă poftă de viaţă, pe cît de neliniştită pe-atît de intolerabilă. Pe-o mare ca asta a pornit Ulise în căutarea Insulelor Fericite. Dar sînt şi zile cînd Pacificul se aseamănă cu un lac. Oceanul e neted şi lucios ca o oglindă. Peştii zburători, o licărire de umbră pe luciul oglinzii, plonjează stîrnind mici fîntîni de picături sclipitoare. La orizont se zăresc nori de vată, care, în lumina amurgului, iau forme fantastice şi te fac să crezi că ai munţi înalţi în faţa ochilor. Sunt, de fapt, munţii din ţara visurilor tale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu