Aceasta e o poveste întreagă, spusă parcă dintr-o suflare de un băiat de 16 ani pe care îl cheamă Tinuţ şi care locuieşte cu părinţii într-un bloc de lângă Academia Militară din Bucureşti. Istoria e destul de bine circumscrisă unei perioade de o săptămână de la începutul verii lui 1978, pe la sfârşitul anului şcolar, când liceenii au mai mult timp liber şi-şi pot vedea în mai mare tihnă de ocupaţiile lor preferate. În cazul lui Tinuţ lucrurile ar fi destul de simple, dacă n-ar fi complicate de-a binelea: îi place să asculte muzică şi e îndrăgostit Hari, colega lui de clasă.
Acestea sunt cele două dimensiuni majore din existenţa adolescentului, care relatează, într-un stil de o oralitate nu doar extrem de plauzibilă, ci şi ilariantă, cam tot ce i se întâmplă.
Povestea e populată de personaje numeroase, organizate sistematic. Avem un grup al prietenilor mai apropiaţi ai protagonistului (Mimi, Luci, Tanana, în jurul cărora gravitează numeroşi copii de la bloc, de diferite vârste), sunt apoi colegii de clasă (Răz, Ina, Dana etc.), golanii de cartier (Canţone, Oase, Nas), familia (părinţii, bunica), cu sub-specia părinţilor prietenilor. E o populaţie pestriţă şi greu de ţinut în frâul narativ, dar eroul-narator ghidat de autor se descurcă de minune. Un loc aparte îl ocupă desigur Hari, iubita lui Tinuţ, şi Bodi, un băiat mai mare, cu o colecţie impresionantă de înregistrări muzicale, devenit un adevărat model pentru licean.
Suntem, cronologic vorbind, în plin comunism, într-o vreme când o sticlă de Pepsi sau o țigară străină sunt trofee râvnite de toată lumea, deşi nu se simt încă privaţiunile severe de la sfârşitul epocii Ceauşescu. De fapt situaţia politică e estompată şi referinţele la ea sunt rare (din când în când câte o menţionare a lui Ceaşcă sau o aluzie la câte un securist). Peripeţiile şcolăreşti sunt benigne şi au parte de aceeaşi evocare colorată ca şi restul evenimentelor, cu tuşele cunoscute celor care au prins regimul trecut:
În fine, deci gagiu’ intră la oră nervos, trânteşte catalogu’ şi începe să urle la mine „Ce-i cu laţele astea!?" şi cică să nu mă mir dac-o să am nouă la purtare, că el mi-a zis de-atâtea ori sa mă duc să mă tund. Am rămas mască, tăticu’ pentru că îmi zisese, nu neg, da’ când...? Hă-hăăă, tocmai pe trimestru’ al doilea! Gata, nenică, am zis; mâine vin tuns, nici o problemă! Că nu ţineam în mod deosebit să-mi las păr’ lung; eu am păru' creţ şi oricum nu merge să-mi las plete.
Până la urmă nu m-am tuns, pentru că nu m-a lăsat Hari, da’ nici Popeye n-a mai zis nimic, şi poftim, se trezise acum, în ultima săptămână de şcoala, când toţi îşi lăsaseră păru’ mare, şi Răz, şi Mitroi, şi Ierbivoru, şi nici Anton, ditamai directoarea, nu mai zicea nimic dimineaţa, la filtru.
Nu-i cam absurd...?
Tinuţ e esenţialmente un copil bun şi ascultător, cu talent la desen şi la română, nu un Holden Caulfield dâmboviţean, iar încurcăturile în care intră sunt soluţionabile fără a se produce traumatisme. S-ar putea spune că e numai gura de el, dar din fericire romancierul l-a înzestrat cu o exprimare de o naturaleţe desăvârşită şi cu un umor involuntar care te face să râzi citind cartea. Oralitatea exprimării şi utilizarea ocazională a stilului indirect liber se regăsesc şi în Cum mi-am petrecut vacanţa de vară a lui T. O. Bobe (vezi aici), dar în Muzici şi faze nu avem nimic din logica distorsionată a naraţiunilor lui Luca. Pasiunea pentru muzică a lui Tinuţ într-o vreme când accesul la înregistrările străine era foarte dificil îl apropie de eroii lui Radu Pavel Gheo din Noapte bună, copii!, despre care am scris aici.
Limbajul şi stilul sunt probabil principalele atuuri ale prozei lui Ovidiu Verdeş, căruia i s-ar putea eventual reproşa că e mai mult povestitor (de întâmplări surprinse la moment, adică de faze) decât romancier şi că textul nu are prea multă adâncime. Pentru a demonta aceste reproşuri s-ar putea susţine că limbajul devine o forţă aproape independentă şi care dă o consistenţă aparte cărţii. S-ar putea cita şi episoade cu implicaţii de o profunzime mai mare decât s-ar crede (de exemplu meditaţiile la romană date de bunica lui Tinuţ, profesoară pensionară sau adevărata lecţie de estetică din jurul unei tapiserii kitsch care decorează casa unui prieten). Muzici şi faze avea toate datele necesare pentru a deveni o adevărată carte-cult a celor născuţi în anii ’60-’70 ai secolului trecut, dar acest lucru nu s-a întâmplat, probabil şi pentru că romanul a apărut când încă nu-i venise timpul. Alături de acest timing nefericit (neimputabil însă nimănui), publicarea la edituri mai degrabă discrete şi zgomotul produs de
grupul gălăgios al EGO-iştilor de la Polirom au avut darul de a fura prim-planul unei cărţi care ar fi meritat o recunoaștere mai largă printre cititorii de literatură română contemporană. Wilkins Micawber
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu