„Orbirea” zugraveste o lume stranie, o lume a nebuniei, o pseudorealitate a unor psihopati, in care toate personajele sufera de o forma oarecum de dementa, de la personajul principal, savantul Kien, a carui evolutie paranoica este urmarita pina la deznodamintul tragic si totodata – in reprezentarea lui proprie – eliberator, si de la menajera si, ulterior, sotia sa Therese, pina la intendentul Pfaff, la piticul cocosat Fischerle si chiar la psihiatrul Kien, fratele sinologului. Toti poarta tare fizice, psihice si spirituale care le reduc existenta la o singura preocupare obsesiva, prin prisma careia vad si traiesc totul.
Kien este savantul inchis in turnul de fildes al imensei sale biblioteci de specialitate, savantul care nu intelege sa accepte vreo alta preocupare si care nu vrea sa jertfeasca nici o clipa in afara cercetarilor sale. El este „capul fara lume“, cu viata rinduita si planificata pina la secunda, a carui obsesie incepe in roman cu aparitia temerii de a nu orbi, temere care-i aminteste de Eratosthene si de arderea bibliotecii din Alexandria.
„Desi scris la inceputul anilor ’30, romanul „Orbirea” anticipeaza orbirea si iluzia maselor din acel deceniu negru, precum si glorificarea setei de putere fara scrupule si triumful urii si al mortii. Este un fel de critica a vremii sale, sau mai curind o critica a liniilor sau tendintelor ei de evolutie; o critica in a carei prefigurare tragica a unui viitor si mai tragic se adevereau doua idei pe care Canetti avea sa le cristalizeze mai tirziu, prin 1946, in doua aforisme paradoxale: «adevaratii scriitori isi intilnesc aievea personajele abia dupa ce le-au creat» si «ceea ce ei au inventat, ingrozindu-se singuri de propria inventie, se vadeste mai tirziu a fi purul adevar».” (Mihai Isbasescu)
partea a treia?
RăspundețiȘtergerepartea a treia?
RăspundețiȘtergere