Cartea lui Ioan Es. Pop Pantelimon 113 bis oferă o imagine a oraşului Bucureşti, o viziune personală, transfigurată a unuia dintre cartierele lui, conceput ca un spaţiu-enclavă, generator de himere şi obsesii.
Experienţele din bas-fond-uri se îngemănează cu un simţ acut al religiosului. Dimensiunea de jos ascunde şi destupă o dimensiune siderată, a lumii de sus.
Poetul pare fixat între bordúrile unei pasarele, ca între două experienţe-limită. "pe vremea cînd era spurcată de alcooluri, înfăşată în haine sărace şi umilită de neajunsuri, carnea mea era religioasă. poate nu arată atât de tânără ca acum, când pielea s-a întins pe ea atât de bine, dar am cunoscut cu ea spaime pe care alţii nu le vor cunoaşte şi fericiri nepermise la care alţii nici nu pot visa. [...] pentru că eu de fapt nu vreau să am deloc ceva, nici să înaintez dacă pornesc, ci doar să aud cum îmi clănţăne dinţii şi cum îmi zborşeşte sângele pe nas, cum dârdâi vlăguit şi mă ascund. dar asta nu pentru că nu vă seamăn, ci pentru că eu numai aşa mă pot ruga." (p.5)
Ceea ce are specific Ioan Es. Pop este preocuparea pentru marginal. Întregul volum de versuri valorifică bestiarul fiinţelor "livide" şi "colaterale". Oamenii stenici, infectaţi de morbul succesului nu-l interesează pe autor, în schimb, exemplarele decadente, cu faţa schimonosită şi chinuite îl fascinează. (Tocmai de aceea portretele şarjate ale unor fiinţe mult mai luminoase nu-i reuşesc poetului, de exemplu gioni.) Aceste figuri îi inspiră, în acelaşi timp, înclinaţia de a creiona un peisaj urban gri. Mocirla, cheagurile de sânge, proximitatea vieţuitoarelor parazite, devenite atât de familiare, încât împrumută ceva din personalitatea titularului, împlinesc spaţiul său domestic. Pantelimon 113: "cineva, [...] ar putea crede că aici lumina e atât de searbădă încât bulevardul nu mai e locuit de mult. [...] dar, pe neaşteptate, ies şi traversează strada grupuri de şobolani, aproape umani. [...] când vin în vizită, îşi scot pălăria şi beau cu măsură. bat grijulii la uşă când unul de-al nostru cade la pat." (p. 30) Aceste fiinţe tratate cu atâta consideraţie ("political correctness") ne evocă pitorescul camerelor descrise de Dumitru Crudu, unde colcăiala gândacilor şi a altor gângănii este ceva natural. Amicii lui Ioan Es. Pop sunt "gentlemeni" în toată firea: "unii au deschis magazine frumoase, unde nu eşti niciodată tras la cântar. au început să-şi scrie propriile istorii. spun despre noi doar că sîntem neobişnuit de cruzi. numai morţii şi-i îngroapă-n altă parte şi atunci chiar n-avem voie să fim de faţă. rămânem atunci singuri şi neconsolaţi toată ziua în bloc şi nimeni nu ne ia în seamă." (p. 30) Iar Pantelimon 113 bis, unde "autobuzele umblă pline cu morţi. dimineaţa, în staţia din faţa blocului morţi osteniţi aşteaptă autobuzul 101". (p. 33) seamănă cu o Serenadă argheziană. Loc-locuirea reprezintă motivul-umbrelă sub care ar putea fi adăpostite toate cele trei volume semnate de Ioan Es. Pop şi în funcţie de care ar putea fi explicitat universul său poetic. Aplicând o asemenea grilă, vedem în Ieudul fără ieşire (Cartea Românească, 1994) un spaţiu ostracizant, ostil aurei scriitorului, căruia îi poţi face faţă doar făcând uz de imaginaţie artistică, în Porcec (Cartea Românească, 1996), un cadru pritocit, lipit din mai multe detalii care compun o imagine a casei şi a oraşului-spectre, în Pantelimon 113 bis, o vedere din ce în ce mai "des-centralizată", ce răspunde aşteptărilor unei zone sau cartier. "Colateralul", un soi de Gavroche à la roumaine, exponent al subculturii Pantelimon este cel care "trăieşte în subsoluri şi staţiile de metrou, doarme sub poduri, cerşeşte şi e primul care cade, stă în pielea omului, se crede om şi se clatină după lege şi datină. doar că nu înţelege de ce făptura în care-şi află adăpost e vânată mereu, ridicată-n miez de noapte şi datină." (p. 66)
În ceea ce priveşte identitatea autorului din poeme, remarcăm o absorbire totală a "naratorului" registrului expresiv de natura segmentului de viaţă descris. Asistăm la un fenomen de "pantelimonizare" a lui Ioan Es. Pop intuită într-o anumită măsură în Porcec, unde se ascute vâna poetică: "unghiile mele s-au înfipt în pereţi, aveam degete puternice, îmi vârâsem unghiile-n palme, să nu iasă, dar s-au înfipt în palme şi din palme în pereţi" (p. 8), "eu acum vorbesc de sub unghii, ele au crescut deja nemăsurat de mari, poate mai mari decât capacele de la sicrie" (p. 14).
Citeste Zoltan Octavian Butuc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu