După copertă, cartea lui Valentin Rasputin promite să fie o poveste de dragoste cu toate atributele sentimentalismului patetic slav: un autor rus (siberian), cu un nume aproape folcloric, un titlu cel puţin tulburător, dar înşelător în acelaşi timp, Despărţirea de Matiora. Înşelător pentru că romanul nu este o poveste de dragoste, oricum nu în înţelesul comun. E vorba despre un sat care urmează să fie inundat în urma unei măreţe realizări a statului sovietic, o hidrocentrală în amontele rîului Angara.
Un grup de localnici, cîţiva bătrîni şi un copil, trăiesc drama dezrădăcinării, temă arhicunoscută cititorului român, pe care am putea-o eticheta uşor drept excesiv de patetică; Rasputin nu este inovator în nici un fel, nici din punct de vedere narativ şi nici ca psihologie a personajelor, romanul său pare foarte "românesc", foarte asemănător ca atitudine şi conţinut romanelor "obsedantului deceniu" de la noi. Personajele sînt aproape tipuri: activistul îngust şi necruţător, "otoritatea" care are de îndeplinit "directivele", tovarăşul Voronţov, secondat (ca întotdeauna) de nebunul satului, Petruha, cel care şi-a găsit în sistemul sovietic, pentru prima oară în istorie, o "mesiune", comunistul tînăr, Pavel, rupt între lumea nouă din care face parte cu vîrsta, dar în care nu-şi prea găseşte locul şi în care n-o poate "chema la ordine" pe mama sa, bătrîna Daria, stîlpul psihologic al lumii vechi, şi mai tînărul Andrei, fiul, care arde de nerăbdare să se angajeze pe şantierul hidrocentralei, "să pună umărul", Sonia, nevasta lui Pavel, cea mai adaptată vieţii de oraş, cea care "Cîtă vreme trăiseră în Matiora, ea nu pusese mîna nici măcar pe-un fir de lînă de la oile pe care le aveau pe lîngă casă, ciorapii şi mănuşile groase de un deget le împletea bătrîna lui mamă în aşa fel, de nu mai aveau moarte. Puteai să torni şi apă într-însele, atît erau de trainic, de strîns împletite, nu semănau nici pe departe cu ceea ce croşeta Sonia, unde totul era numai găuri-găurele, ca o dantelă, cum cerea, dragă doamne, moda." (265). Pe de altă parte, există lumea rezistenţei, toţi un fel de out-laws: bătrînul şi ciudatul Bogodul, un dizident în felul său, Daria, cea care cunoaşte legile cele vechi, care nu sînt cele ale bisericii, clădirea ei fusese de mult transformată în depozit şi sătenii nu par foarte afectaţi, ci datinile din ce în ce mai golite de sens ale ritmurilor naturii; Sima şi nepotul ei, băiatul din flori al unei odrasle mute şi nimfomane; bătrîna Nastasia care "vorbeşte în dodii"; Katerina, mama abandonată de Petruha cel convertit, care dă foc izbei părinteşti dintr-un exces de zel tovărăşesc. Toţi aceştia sînt cei care "nu se lasă duşi" şi pentru care se organizează un fel de expediţie oficială de evacuare ce eşuează într-o ceaţă neverosimilă. Conflictul nu este de fapt unul politic, ci unul între o lume puternic naturală, satul vechi, Matiora, fiind o insulă suficientă sieşi ca resurse şi peisaj, şi lumea de neînţeles a oraşului, despre care bătrînele povestesc din auzite cele mai mari năzdrăvănii. Şi totuşi...cel din urmă adăpost rămas întreg în satul pîrjolit, acolo unde bătrînii se adună în cea din urmă noapte petrecută pe ostrov, este o veche baracă kolceakovistă.
Traducerea lui Mircea Aurel Buiciuc, foarte dificilă probabil, pentru că Valentin Rasputin foloseşte din plin limbajul popular rus, recurge la o varietate impresionantă de formule şi construcţii, explicată de altfel foarte bine de Ion Vasile Şerban în prefaţă: "Dacă Rasputin are dreptate cînd afirmă că în dialectele siberiene s-au adunat ziceri din toate guberniile Rusiei, atunci e de înţeles strădania lui Mircea Aurel Buiciuc de a strînge în limbajul Matiorei cuvinte şi moduri de vorbire risipite prin toate satele româneşti." S-ar putea adăuga impresia de colaj stilistic din romanele româneşti mai vechi, lapidarităţi specific moromeţiene, sau, mai mult inversiunile muzicale din Mara lui Slavici.
Citeste Maria Enache
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu