vineri, 7 octombrie 2016

Ion Podosu - Universul Prozei Lui Vasile Voiculescu


Într-o prezentare monografică, volumul „Universul prozei lui Vasile Voiculescu”, apărut la Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007, oferă o privire documentar-artistică asupra unora dintre cele mai surprinzătoare şi pline de farmec pagini ale prozei româneşti.
Realizată în ultima perioadă a creaţiei voiculesciene, proza se lansează prin povestirea cu valoare simbolică, intitulată „Capul de zimbru”, în 1946, şi, de aceea, singura scriere în proză pe care autorul acceptă să o şi publice.

Rod al sensibilităţii exacerbate, manifestate în intense trăiri mistice, încă din prima copilărie, proza lui Vasile Voiculescu dezvăluie, pe de altă parte, experienţele culturale diverse, impresionante, permanent deschise spre diferitele sfere ale spiritului uman.
Astfel, viitorul scriitor, face lecturi timpurii din Biblie, creaţii folclorice, din psihologie, morală, religie, ştiinţe exacte, din lucrări de literatură de diverse orientări, romantice, simbolistice ş.a.m.d.
De asemenea, teoria şi toate curentele filosofice şi artistice întâlnite, spiritismul, evoluţionismul, materialismul, expresionismul, în general, toate vor concura la formarea convingerii sale, explicit exprimate, prin faptul că „neapărat temelia spiritului omului normal este credinţa în Dumnezeu” („Confesiunea unui scriitor medic”).
Cu atât mai mult, proza sa are în centru omul de dinaintea istoriei; universul acestuia constă în primordialitatea energiilor vitale din atemporalitatea comuniunii cu tot ceea ce înseamnă viaţă, în ipostază arhetipală. Acest aspect fascinant reuşeşte autorul studiului de faţă, Ion Podosu, să-l marcheze într-un demers structural cu viziunea şi pasiunea cercetătorului dublat de preţuirea cuvântului ca o clocotindă magmă a edificiului artistic.
Concepută pe capitole, lucrarea corespunde ideii sublimate în titlu, prin jalonări ce deschid probleme esenţiale şi răspund întrebărilor privind misterul prozei voiculesciene.
Deşi exploatează fantasticul, fabulosul, anecdota, Vasile Voiculescu nu este un mitolog, ci – mai bine-zis – un mitograf, un creator de noi mituri... după paradigma experienţelor primordiale, mitul având o formă profană, desacralizată. De aici, eroii lui sunt confruntaţi cu impactul dintre o lume străveche, pe cale de dispariţie, şi o lume nouă, invadată de ştiinţă şi de tehnică.
Prezenţa autorului, prin intermediul naratorului, se resimte în aparenta detaşare cu care caută explicitarea miracolului, dincolo de mit, apelând la atmosfera psihologiei abisale. Dacă timpul este de fapt o continuă povestire, spaţiul este construit de autor cu o reală voluptate a aglomerării şi a exploziei de viaţă, în „primitivitatea personajului, arhaismul geologic, grandioasa nuditate a coclaurilor rudimentare” („Iubire magică”).
Timpul aminteşte de blagianul „strat al mumelor”, iar spiritul este identificat de către autorul studiului în stilul măreţiei viziunii geologice a lui Calistrat Hogaş şi a lui Geo Bogza. Împrejurările în care sunt surprinşi eroii sunt fie vânătoarea, fie pescuitul, fie vecinătatea jivinelor, în relaţie cu care aceştia sunt veritabili solomonari, urmaşii direcţi ai spiritelor totemice. Paradisul lor rămâne unul adânc impregnat păgân, al străfundurilor, al regăsirii în origini, ca în cazul lui Amin Gheorghe, Bujor, Berevoi etc.
O paralelă inspirată cu antromorfismul sadovenian diferenţiază eroii lui Vasile Voiculescu, drept „fiinţe miraculoase”, minuni ale firii, ca fiind părtaşi la dezlănţuirea misterelor şi nu doar beneficiari sau spectatori.
O categorie a prozei voiculesciene valorifică anecdota, unde autorul rămâne în zona umanului, atât prin conflictul-surpriză cât şi prin soluţia cu tentă etică şi morală, ca în lecturile Farsa, Limanul, Fata din Java etc.
Capitolul destinat dezbaterilor pe marginea romanului „Zahei Orbul”, abordează simbolistica profundă, valorificată de Vasile Voiculescu, impregnată cu semnificaţii care trimit la Vechiul Testament, de al căror mesaj autorul mărturiseşte că a fost marcat pentru tot parcursul vieţii.
Pentru eroul destinat suferinţei „fără mântuire”, viaţa se dovedeşte a fi o permanentă luptă cu „bezna” şi, în acelaşi timp, o permanentă aşteptare. Fără o aură protectoare din partea divinităţii, eroul trăieşte experienţa absolută a supliciului augustinian, ieşirea lui fiind nu o iluminare, ci un proces de compensare, nu prin miracolul divin, ci prin voinţa proprie, prin măreţia energiei sale interioare.
Personajul Zahei, amintind de ingenuitatea şi forţa primară a eroilor voiculescieni, se salvează prin calm şi bunătate, în limanul unei „lumini neluminate”...
Ultimul capitol al cărţii, dedicat prozei lui Vasile Voiculescu, circumscrie duhul povestirii autorului în formulele narative care pun în lumină puterea magică exercitată de cuvânt asupra spiritului creator, care decelează fabulosul şi fantasticul la limita dintre mit şi mister.
În această descifrare de sensuri constă întreaga forţă de studiu şi cercetare a autorului acestui volum, scriitorul Ion Podosu.

Citeste Petre Bacioiu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu